„Asta cu românul leneș este o mitocănie politică. Adică, în momentul în care vrei să devii șef de stat, și spui că nu discuți cu românii leneși de la țară, eu am o problemă”. Antropologul Vintilă Mihăilescu, la Interviurile Gândul

La 25 de ani de la Revoluție, Vintilă Mihăilescu caracteriează România într-un singur cuvânt: neisprăvită. Antropologul demontează sondajele de opinie care arată că românii sunt nostalgici în număr mare după perioada comunistă. „Dacă întrebi: atunci când aveai 20 de ani, îți era mai bine? și eu spun că la 20 de ani îmi era mai bine, nu mă durea nimic, atunci concluzia e că spune că acum 40 de ani, când avea 20 de ani, se simțea mai bine, deci e cripto-comunist…”, arată Vintilă Mihăilescu. În realitate, însă, nostalgia după comunism se referă la siguranța vieții. „Această plajă de nostalgici se referă la siguranța vieții. Or, asta e explicabil în momentul în care ai 60-70 de ani și nu știi dacă vei putea să-ți cumperi medicamente mâine sau nu. În perioada în care știai că ai terminat o școală pensia scria pe tine”, mai spune profesorul Vintilă Mihăilescu.

Principalele idei din interviu, partea a III-a:

Despre nostalgia românilor după comunism: „De regulă, această plajă de nostalgici se referă la siguranța vieții. Or, asta e explicabil în momentul în care ai 60-70 de ani și nu știi dacă vei putea să-ți cumperi medicamente mâine sau nu. Perioada în care știai că ai terminat o școală, pensia scria pe tine. Acest sentiment de umilință, dacă vreți, de mizerie, dar totuși acceptabilă, și de siguranță, era foarte important, ai pierdut ceva foarte important”

Despre România la 25 de ani de la Revoluție: „Aș zice că e neisprăvită. E neterminată”

Despre relația românului cu munca: „Suntem trudnici (…) Suntem o societate de țărani și de moștenitori de țărani. Munca la țară este trudnică, adică dai în brânci până ce termini ce ai de terminat, pentru că natura nu așteaptă. Se muncește pe brânci, și ăsta e modelul de adevărat gospodar, care muncește pe brânci până termină, dar când a terminat a terminat. Și nu-și pune problema unei munci bine organizate„.

Interviul pe larg:

Cum vedeți învățămîntul de după Revoluție în comparație cu cel din comunism? Unii spun că era mult mai coerent atunci.

De acord, era mult mai coerent, dar să ne ferească Dumnezeu de acea coerență. Să nu uităm ce înseamna acea coerență: asta ai voie să înveți, asta n-ai voie să înveți. Acum poți să înveți orice. Dacă uităm această deschidere spre învățărare este rea voință. Pe de altă parte, însă, dincolo de acest lucru, este o problemă, totuși, privind statutul profesorului, care s-a schimbat. Statutul dascălului, care venea în prelungirea dascălului de țară care a creat România.

În perioada comunistă, statutul de profesor era foarte puternic, cu toate că lefurile erau aceleași. Prestigiul dascălului era, pentru cei de vocație, suficient pentru a-și face meseria cu plăcere, era o recunoaștere socială. Domnul profesor sau doamna profesoară aveau în vecii vecilor recunoștință.

La ora actuală, cu privire la bani, mai bine te faci portar, că ai mai mulți bani. Toți care pot să iasă din sistem, în afară de cei doi -trei nebuni care au asta în sânge, pleacă. Pentru majoritatea tinerilor, cei care rămân în învățământ înseamnă că sunt ratați. Învățământul nu mai e atraciv din motive de bani, dar și din motive de recunoaștere socială.

Dacă toată lumea se uită la mine ca la ultimul amărât, și chiar mă uit în buzunar și văd că sunt ultimul amărât, mi se pune pata, adică nu mai am chef nici de ore, nici de învățământ, nici de elevi, și încerc să o fofilez cum s-o putea și eventual să o compensez cu o meditație, cu un ciubuc. Ori dărâmarea statutului social al dascălului este mai gravă decât salariul.

Cum ați descrie România după 25 de ani de la căderea comunismului?

Despre România aș zice că e neisprăvită. E neterminată. Am pornit-o pe multe căi, cu multe proiecte, și n-am dus niciunul până la capăt.

Mediafax foto// Andreea Alexandru

Sondajele arată că există o anumită nostalgie după comunism în România, și nu doar în rândul celor care au trăit atunci, ci și în rândul tinerilor…

Aici iar mă scot din sărite sondajele noastre, și nu atât sondajele, cât interpretările acestor sondaje. În momentul în care pui întrebările, știi, dacă ești profesionist, că vei avea o doză mai mare sau mai mică de așa zisă nostalgie.

Dacă întrebi: atunci când aveai 20 de ani îți era mai bine? și eu spun că la 20 de ani îmi era mai bine, nu mă durea nimic, atunci concluzia e că spune că acum 40 de ani, când avea 20 de ani, se simțea mai bine, deci e cripto-comunist… Lăsați-o încolo!

Datele astea sunt de interpretat, la ce se referă. De regulă, această plajă de nostalgici se referă la siguranța vieții. Or, asta e explicabil în momentul în care ai 60-70 de ani și nu știi dacă vei putea să-ți cumperi medicamente mâine sau nu. În perioada în care știai că ai terminat o școală pensia scria pe tine.

Acest sentiment de umilință, dacă vreți, de mizerie, dar totuși acceptabilă, și de siguranță, era foarte important, ai pierdut ceva foarte important. Nu este o pledoarie pentru, dar trebuie să înțelegem la ce ne referim. Pentru că altfel iar spunem că România e cea mai nostalgică.

Ce le spuneți tinerilor care nu au trăit în comunism și totuși spun că atunci era mai bine?

Îi rog să explice. Am avut niște cazuri, și în 90% din cazuri îți dai seama că e o provocare de adolescență. Nu știau la ce refereau.

În cartea „Șfârșitul jocului. România celor 20 de ani” spuneați că anii comunismului au însemnat pentru mulți dintre cei născuți în perioada aceea o prelungită stare de imaturitate socială și chiar individuală. „După ’90 mulți au sărit direct în maturitate afișată impulsiv și cu ostentație”.Dumneavoastră v-ați maturizat după comunism?

N-am avut încotro, dar fără ostentație. Știam în perioada comunistă că sunt infantil și că e bine să rămân infantil, dacă n-am alte opțiuni. La ce se referă acest infantilism? În momentul în care știai că nu ai o plajă de opțiuni, și deci nici n-ai responsabilitatea acestor opțiuni. În condițiile în care am reușit la facultate și în secunda aceea știam că nu mai am nicio altă opțiune, cariera mea, viața mea erau asigurate, în momentul acela mă infantilizez. În momentul în care, în domeniul meu, trebuia să producem 40 de pagini de cercetare pe an, pe care nimeni niciodată nu le citea, și știam asta după primii 2-3 ani, când m-am străduit. M-am prins, ca toți ceilalți, că nimeni niciodată nu le va citi și că acele pagini merg direct la gunoi în secunda în care le predau eu, atunci m-am jucat cu cercetarea. Pentru că nu mai aveam un termen, nu mai aveam o difuzare, nu mai aveam unde publica, aveam și eu un frate fugit și nu se punea problema, deci totul a devenit un joc cu mine însumi, era o chestie de infantilizare. N-aveam alegeri, n-aveam de ce să mă lupt, CV nu exista.

V-ați salvat prin cultură, cum se spune despre intectualii de atunci că s-au salvat prin cultură?

M-am salvat prin mine. Se poate spune și „salvat prin cultură”. Unii s-au salvat prin cultură, alții s-au salvat prin agricultură, eu le-aș pune pe același plan. Adică să continue să facă ceea ce știu cât de cât să facă în condițiile date. Chestia cu salvatul… un bemol, mai ușor.

Această diferență este, cred eu, foarte, foarte importantă: după ’90, poți să termini sau nu facultatea, poți să fii miliardar fără să ai facultate, poți să ai trei facultăți și să fii pe stradă, dar în trei zile să găsești o soluție. Trebuie să fii tot timpul foarte agil, foarte flexibil, să faci tot timpul alegeri, cu responsabilitatea acestor decizii. Iar dacă n-ai fost obișnuit te sperii.

Mulți colegi de-ai mei au dispărut din peisaj, deși erau poate, unii dintre ei, mai bine pregătiți decât mine. Dar această nesiguranța i-a speriat, asta nu înseamnă că oftau după comunsim, ci doar că i-a speriat ceea ce a urmat și au rămas blocați în proiect, vorba domnului Liiceanu.

Românii s-au desprins de comunism? Spuneați la un moment dat că „am rămas încă acolo, suntem încă în comunism, ne e frică să ne desprindem de el”…

Evident că n-am rămas. Nici pomeneală. Astea sunt fantasme care mai mult ne încurcă decât ne descurcă. Și aici, eu sunt revoltat pe acest clișeu că am rămas în comunism pentru că, de fapt, este o mare ipocrizie și o mare lașitate: „ce să facem maică, noi am rămas în comunism”, și am avut cel mai rău comunism, ceea ce e adevărat, „și o să mai treacă două generații până să ne desprindem, dar deocamdată asta e, n-ai ce-i face”.

Ba ai ce-i face! Fiecare dintre noi facem schimbări. Acum 25 de ani aveam acest interviu? Schimbări s-au făcut. Uriașe. Vorbeam că, prin accident, învățământul este excelent. Dar acele accidente există. Aa…. că nu reușim să ne asociem, să fim o națiune solidară? Asta nu, n-am reușit în 250 de ani de națiune română. Și aici este o poveste de istorie.

Din punctul dumneavoastră de vedere care e relația românului cu munca?

Suntem trudnici. Asta cu românul leneș este o mitocănie politică. Adică, în momentul în care vrei să devii șef de stat, și spui că nu discuți cu românii leneși de la țară, eu am o problemă. Dar mă calmez și vă răspund la întrebare.

Suntem o societate de țărani și de moștenitori de țărani. Munca la țară este trudnică, adică dai în brânci până ce termini ce ai de terminat, pentru că natura nu așteaptă. Se muncește pe brânci, și ăsta e modelul de adevărat gospodar, care muncește pe brânci până termină, dar când a terminat a terminat. Și nu-și pune problema unei munci bine organizate. Și asta se vede în imaginea chiar și în corporații: ce are șeful ăsta cu mine, că eu muncesc pe brânci. Dar poate că nu asta era problema, poate că ar fi bine să muncești eficient.

Or, asta înseamnă organizarea muncii, calitatea muncii, flexibilitatea muncii, deci tot felul de calități ale muncii care țin de modernizare, industrializare, post-industrializare. Țăranul, sau copilul țăranului român, cum suntem noi cu toții, încă nu a parcurs toți acești pași, și încă este mândru că muncește foarte mult. Și muncește foarte mult.

Cum arată și statisticile europene, românii muncesc cel mai mult din Europa. Problema nu este că este leneș și nu muncește, ci cum muncește, și aici este mult de discutat. Dar nu neapărat pentru că așa e românul. Așa e românul, în sensul că muncește mult, și prost de multe ori, pentru că nu știe. În orice caz, nu e vorba de lene, e vorba de muncă foarte multă.

Editor Video: Florin Despa